Selectează o Pagină

Tămășeu

            Alcătuită din satele Parhida, Niuved, Satu-Nou şi centrul de comună Tămăşeu, comuna este aşezată în vestul judeţului Bihor, pe Drumul Naţional 19 Oradea – Satu Mare, la 20 km distanţă de municipiul Oradea şi 20 km distanţă de Săcueni. Se află la 7 km de distanţă de la trecerea de frontieră cu Ungaria.

         Prin comună trece linia ferată Oradea – Satu Mare, gara fiind situată la un km depărtare de centrul comunei – Tămăşeu. Clima zonei este continental temperată, cu influenţe oceanice. Temperatura medie anuală rezultată în urma observaţiilor mai multor ani este de 10,3 o C. Solul este constituit în majoritate din cernoziom, de bună calitate, pretabil culturilor de grâu, cereale păioase, porumb, cartofi, legume ş.a.

         Teritoriul comunei este străbătut de râul Barcău. Zona este bogată în izvoare şi în ape geotermale. În anii 1800, nişte cercetări balneologice au arătat că izvoarele sunt bogate înlitium, ceea ce este benefic pentru organism. Dar din păcate acestă apă minerală naturală nu se comercializează, deşi au fost nişte încercări în trecut. Vegetaţia în mare parte are caracteristicile corespunzătoare câmpiei. Sunt specifice pâlcuri de păduri de foioase. Se găsesc multe specii atât în floră cât şi în faună.

      Numele satului Tămăşeu (Paptamási) este menţionată pentru prima dată în registrul de zeciuieli al episcopiei din anii 1291 – 1294. Registrul de zeciuieli al Episcopiei de Oradea reprezintă prima listă de venituri păstrată din ţară, care indică cuantumul zecuielii din cereale plătite episcopului de către localităţile cu şi fără parohie. Preotul din „Tamasy” a plătit o uncie episcopului.

          În comitatul medieval al Bihorului mai existau încă două localităţi pe nume Tamás: una dintre ele la Nord – Est de Debreţin, în apropiere de Hajdúsámson, iar cealaltă, o pustă în apropiere de Cheresig, şi-a păstrat numele timp îndelungat.

          Numele satului este compus din prenumele Tamás şi sufixul posesiv -i. Pe baza registrului episcopal şi papal de zeciuieli satul se numără printre localităţile mai modeste ale comitatului. El s-a depopulat de mai multe ori, dar a reuşit să renască de fiecare dată. În timpul războaielor sau a incursiunilor turceşti, locuitorii săi şi-au găsit adăpost natural pe uscaturile din zona mlăştinoasă de pe malul Barcăului, iar după trecerea pericolului s-au reîntors acasă. Putem afirma cu siguranţă că populaţia medievală de aici este continuă şi în prezent. Ba chiar ea a adăpostit şi locuitorii acelor sate, ale căror nume s-a păstrat doar în denumirile unor hotare şi ogoare din apropierea Tămăşeului de azi, dar şi ele numai în memoria celor mai vârstnici locuitori. Szigeti (Sighet) s-a situat între Tămăşeu şi Hodoş. Este menţionată pentru prima dată în 1214, când un locuitor a dovedit că a predat doi cai gajaţi servitorului comitelui Mica. A plătit episcopului 4 clăi de cereale drept zeciuială. Süvegd era moşia lui András Keserű, pe care a dat-o în gaj împreună cu biserica Sfântu Ghoerghe lui Pál şi Péter Teletlen pentru 15 mărci, apoi în 1310 le-a vândut definitiv pentru aceeaşi sumă.

           Tămăşeu dispunde din belşug atât de apă minerală, cât şi de apele termale de nepreţuit ale meleagurilor bihorene. Când în data de 2 iulie 1887 s-a deschis circulaţia pe linia de cale ferată de interes local Oradea – Valea lui Mihai, s-a săpat o fântână lângă gară ca să poată umple locomotivele. Ceea ce au găsit nu era apă obişnuită ci apă minerală! Studiile balneologice efectuate atunci au arătat prezenţa sărurilor solubile de litiu într-o cantitate mai mare decât cea medie. În anii ‘60 se îmbutelia încă, şi era comercializat sub numele de Litium apoi Tămăşeu. Azi această comoară naturală de o valoare inestimabilă se prelinge în voie!

            În anii ‘60 s-au efectuat foraje geologice prin tot judeţul. S-a găsit un izvor de apă termală cu un debit bogat şi în Tămăşeu. Localnicii entuziaşti au construit primul ştrand termal provincial al judeţului prin efort propriu. Acesta nu a devenit o baie termală vestită – oricum nu acesta era scopul. Localnicii satelor înconjurătoare şi-au găsit aici odihnă şi distracţie, mai ales sâmbăta şi duminica. Sătenii susţin că „apa tămăşeană lecuieşte artrita, reumatismul, guta, durerile de mijloc şi de picioare”. Păcat că nu s-a acordat atenţia cuvenită amenajării ambianţei ştrandului nici până în ziua de azi. Împădurirea sistematică l-ar face mai atrăgătoare în ochii vizitatorilor, având totodată un efect benefic şi asupra microclimei.

       Monumente arhitecturale de o valoare etnografică abia se mai găsesc în sat. În ceea ce priveşte etnografia aşezării trebuie amintite porţile şi gardurile. Pe ici, pe colo se mai văd portaluri acoperite, cu eclisă de cuplare tip „mustaţă ungurească”, cu panou de poartă ornamentată cu „motiv de semisoare”. În gospodăriile de aici găsim numeroase silozuri cu schelet de cărămidă – cei de aici îi spun góré (tuleu). Acestea sunt dovada faptului că satul este o localitate producătoare de porumb importantă de secole încoace, şi că producţia depăşea cu mult necesităţile de moment. Pentru a-l vinde la un preţ cât mai bun pe piaţă, au depozitat porumbul până în primăvară, unii chiar până în mijlocul verii.

           Se ştie că utilizarea cailor şi călăritul au tradiţii îndelungate în judeţul Bihor. La cumpăna dintre secole, contele Tibor Károlyi avea o herghelie de cai pursânge englezi la Balc, iar contele József Stubenberg la Săcueni. Baronul Herman Königswarter avea şi el un grajd de cai de curse – renumit în Europa – la Santăul Mic. Puţini ştiu, însă, faptul că în 1936 flăcăii de agricultori din Tămăşeu şi împrejurimi s-au dus călare pe propriul cal la Cluj să se înroleze în armată. Și-au satifăcut obligaţiile militare călare, pe propriul cal! Unul dintre ei povesteşte şi azi cu plăcere despre stagiul militar, despre camarazii de armată şi despre contele Pál Stubenberg, care s-a înrolat de asemenea pe propriul cal.